de LUKE LEITCH
„Acesta este fără sfârșit”, a observat colegul meu de scaun. Și asta s-a întâmplat înainte de finalul cu 40 de look-uri – cu niște îmbrăcăminte sportivă americană dezasamblată excelentă și mult, mult mai mult din orgia multistratificată de montaj și amestec amestecat de Marras la care tocmai asistăm – s-a plimbat în jurul unui grup galvanizant de cupluri care se agitau și se răsucesc.
Deci să începem de la început. Colecția a fost inspirată de fotografiile lui Malick Sidibé cu viața de noapte din Bamako, Mali, în anii ’50 și ’60. Sunt instantanee captivante ale unei generații ale cărei înfățișări au fost modelate atât de tradiția locală, cât și de febra rock’n’roll-ului care a cuprins apoi globul. Setul era o baracă stilizată de tablă ondulată, în care erau așezate câteva tinere negre care citeau reviste de epocă sub uscătoarele de păr cu glugă din salonul de înfrumusețare.
„Este acest lucru foarte incorect din punct de vedere politic?” m-am întrebat pe bună dreptate colegul meu de scaun. Marras a avut un fel de răspuns pregătit în prealabil printr-un citat Yinka Shonibare în notele sale: „Astăzi, nimeni nu este un singur lucru. Nimeni nu poate nega continuitatea neclintită a tradițiilor lungi, a limbilor naționale și a geografiilor culturale. Nu există motive pentru a insista asupra separării și diversității lor, în afară de frică și prejudecăți.” Castingul, alcătuit în mare parte din modele albe, a inclus, totuși, multe fețe negre și asiatice – mult mai multe decât oferă de obicei Milan. Verdictul meu necalificat – pentru că nu era cultura mea pe care Marras și-a însușit – este că acest spectacol nu a depășit granița dintre inspirația creativă și exploatarea cinică. Iar atingerea diversității pe pistă poate fi ajutată doar atunci când designerii de orice culoare, chiar și alb, sunt liberi să examineze cu respect întreaga diversitate a codului cultural uman atunci când își adună lucrările.